Părintele Protosinghel Gherontie Ţurcanu

S-a născut la 23 aprilie 1931, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, într-un sat de pe meleagurile Ţibăneştilor. Din câţi copii a născut mama sa Catinca, doar 8 au trăit, mulţi au murit bolnavi de plămani. Din cei 8 copilaşi care au rămas în viaţă, părintele, botezat Gheorghe dupa numele sfântului, a fost al cincilea. Erau patru fraţi şi patru surori. Tatăl, Petru Ţurcanu, se trăgea din neamul Ţurcanilor şi ca fire era un om deosebit de aspru, mai cu seamă cu copiii săi. Părinţii şi bunicii au fost oameni foarte credincioşi şi l-au învăţat de mic copil valoarea Sfintei Liturghii în viaţa omului. Nu era duminică sau sărbătoare în cursul săptămânii de la care să lipsească cineva din familie.

     Cele şapte clase primare le-a învăţat la şcoala primară din Ţibăneşti. Dar fiind că familia era numeroasă, o duceau greu. Părintele avea un unchi care era la acea vreme monah la mănăstirea Bogdana şi mai apoi a devenit ieromonah. Probabil acesta i-a insuflat părintelui o dragoste aparte faţă de Biserică şi de traiul monahal. În acest timp însă îşi ajuta familia la muncile de pe lângă casă, sau la muncile de la câmp.
    De la vârsta de 15 ani gândurile sale îl indemnau mereu către viaţa mânăstirească. Această dorinţă i-a dat din ce în ce mai des târcoale, dar era un lucru tainic , pe care îl purta în adâncul inimii sale, pentru că avea o mare dragoste de Dumnezeu. La vârsta de 19 ani a  plecat de acasă luând cu sine un căţel  şi un briceag în formă de peşte.
     A luat trenul cu gândul să meargă direct la mănăstirea Bogdana unde nădăjduia să fie primit să rămână. Însă la un moment dat trenul şi-a schimbat direcţia de mers, şi i s-a părut că trenul o ia înapoi. De frică, pentru că dorea cu tot sufletul să meargă la mănăstire si să nu se mai întoarcă acasă, a vrut să sară din tren, atât de mare îi era dorinţa să trăiască în cinul monahal.
Pe vremea când îl punea tatăl său să păzească pe câmp porumbul, avea o colibă facută din strujeni. Acolo a avut un vis, a cărui amintire l-a urmărit întreaga viaţă, un vis în care se făcea că era la o masă înconjurat de mulţi preoţi.
    A ajuns deci la 19 ani la mănăstirea Bogdana unde a fost îmbrăcat ca frate de mănăstire, dupa ce mai întâi a fost trimis înapoi acasă să aducă certificatul de naştere şi actele de la şcoala. Apoi a făcut ascultare ca frate muncind cu multă ravnă unde a fost nevoie de el.
     În 1951 a fost recrutat şi tot in acelaşi an a plecat pentru satisfacerea stagiului militar. Datorită faptului ca avea o constituţie bună, a fost repartizat in constructiile căilor ferate. Printre multele munci una era foarte istovitoare, căci pe umerii săi căra şine de tren. Din această cauză avea rani pe umeri, care îl dureau atat de tare încât cu greu putea să facă semnul sfintei cruci in zilele de duminică şi in sărbatori. De la aceste datorii sfinte ,pe cât îi stătea în putere niciodată nu lipsea. Avea cu sine un Ceaslov pe care obişnuia să îl citească mereu, în fiecare zi, oricât de obosit era. La un moment dat era atât de citit încât au început să se desfacă foile. Atunci, din pastă de făină luată de la bucătărie, pasta pe care părintele o numea pap, a lipit foile cu grijă. Purta cu sine acest vechi Ceaslov peste tot pe unde mergea. Era nedespărţit de el. Obişnuia să citească foarte des şi Noul Testament. Acestea iau fost hrana duhovnicească timp de 3 ani şi 3 luni, până în 1954 când a fost eliberat. A fost eliberat pe când lucra în fabrica de cherestea Vaduri din Piatra Neamţ. S-a întors la mănăstirea Bogdana unde a fost primit cu drag de părintele stareţ Isaia Cotîrleţ şi de fraţii din mănăstire.
    A făcut trei ani de şcoala monahală.
    În acest timp a început serviciul la Biserică în funcţia de paraclisier şi cu mare sârg şi în mod conştiincios işi făcea datoria sa.
     La mănăstirea Bogdana a avut fericirea de a cunoaşte preoţi sfătuitori şi mari duhovnici. Cu drag işi amintea de ei, de fiecare în parte, precum de părintele Victor sau de duhovnicul sau Visarion. După o perioada de doi ani, atât Stareţul Isaia Cotîrleţ cât şi duhovnicul Visarion i-au recomandat călduros să meargă la Episcopia din Roman.
     În 1956, ca urmare a acestei propuneri, a început să lucreze ca paraclisier la Episcopia Romanului, pentru ca mai apoi în 1958 la propunerea Preasfinţiei sale Episcopul Teofil Herineanu să fie călugărit pe baza perioadei lucrate la mănăstirea Bogdana. Naşul său de călugarie a fost părintele Iustinian Cretu, cel care i-a dat nume de monah Gherontie. Astfel până în anul 1960 a ramas monah în cadrul Episcopiei Romanului, iar în 1960 a fost hirotonit diacon.
     A trăit mai apoi prigoana decretului 410, din cauza căruia a fost nevoit să plece din cadrul Episcopiei.
     Apoi a fost trimis de către Episcopie la Slănic Moldova, într-o parohie de mireni unde avea grijă ca biserica să fie deschisă tot timpul, şi ziua şi noaptea. Neavând unde locui, dormea în Sfântul Altar. Dacă îl căuta Poliţia din cauza decretului 410, se ascundea într-un beci.
Apoi între 1961 şi 1963 a lucrat ca factor poştal în oraşul Roman. Şi în această perioadă era nedespărţit de Biserică, de Ceaslov şi de Biblie. Mergea cât de des se putea la Sfanta Biserică- cea parohială, căci locuia în gazdă. Acolo cânta la strană şi ajunsese cunoscut printre mireni pentru dragostea de Dumnezeu care se arăta în modul în care cânta în strană. În această vreme a întâlnit un călugar pe care îl cunoaştea şi care lucra la mesageria poştei din Roman. Acesta îi povestea că mergea cât de des putea la mănăstire la Horaiţa, unde fraţii din mănăstire îl primeau cu dragoste. De aici nu a mai fost decât un singur pas, a mers deci impreună cu fratele călugar la mănăstirea Horaiţa.
La mănăstirea Horaiţa, Stareţul Teodorit Irimia l-a primit cu dragoste, propunându-i să rămână. Astfel iniţial a rămas ca diacon şi în scurtă vreme a fost numit Economul mănăstirii. În acest timp, vreme de 6 ani a mers la seminarul teologic de la Târgu Neamţ spre a-şi desăvarşi studiile.
     La mănăstirea Horaiţa a trăit vreme de 8 ani ca vieţuitor al mănăstirii, dupa care, Stareţul mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, anume Mitrofan Băltuţ (1927-1995), Stareţ între anii 1971-1995, l-a adus la mănăstirea Cetăţuia ca econom.
     În anul 1975 a început studiile ca student în cadrul Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. A fost student timp de 3 ani, până în 1978 când a absolvit.

În 1976 a fost hirotonisit ca preot de PreaÎnaltul Mitropolit Iustin Moisescu, fiind totodată şi preot duhovnic.

Nota. Tablou făcut pentru părintele Gherontie de un fiu duhovnicesc şi daruit cu dragoste cu mulţi ani în urmă. 

     În cadrul mănăstirii Cetăţuia părintele Gherontie a plantat cu mana sa via mănăstirii, mai apoi având grijă de ea şi înmulţind soiurile. La ora 3 dimineaţa se trezea din somn şi stropea viile, alegându-se cu astm sever şi pierzându-şi tot din această cauză simţul olfactiv.
    A început să facă vin liturgic şi din vânzările acestuia a reuşit ca împreună cu Stareţul său, exarhul Mitrofan Băltuţ si cu parintele protosinghel Teofan Merlă să ridice şi să sprijine un număr de 7 schituri dintre care amintim: schitul Şoldana, schitul Stavnic, schitul Tărâţă, schitul Dagâţa, schitul Hadâmbu (care intre timp a devenit mănăstire vestită).

     De multe ori lua cu sine pe drum către schiturile acelea, prune uscate drept hrană. Le ronţăia până ajungea la schit, unde mergea spre a le duce bani.
      Multă lume venea la mănăstire pentru ajutor şi părintele se străduia să nu lase pe nimeni să plece nemângâiat sau neajutat.
     Dupa ce a ieşit la pensie în anul 1997 a continuat să ajute familiile aflate în necazuri, ajutând din pensia sa pe cei bolnavi şi pe săraci, miluindu-i pe toţi cei care băteau la uşa chiliei sale, sau pe cei care alergau la ajutorul său. Şi astăzi săracii care vin să fie miluiţi la poarta mănăstirii îl pomenesc pe el ca pe „tata săracilor”.
    În 2007 a suferit atacul cerebral care l-a ţintuit mai apoi la pat vreme de 4 ani. Mari dureri îl însoţeau zilnic, îngerul morţii îl cerceta adesea şi doar pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri mai era lăsat între noi ca ajutator, căci avea rugăciune vie şi puternică.
    În ziua de  joi, 28 Aprilie 2011, la câteva zile de la data la care a implinit 80 de ani, părintele Gherontie a trecut la Domnul, în săptamana luminată, exact cum şi-a dorit.
Revenind la ultimii ani ai vieţii sale trebuie să mai spunem ca nu a cârtit şi nu s-a plâns de neputinţa sa ci mai mult îl slăvea pe Dumnezeu, şi de multe ori la întrebările puse de cei ce îl cercetau ,care din dragoste şi din milă îl întrebau cum se simte, dacă îl doare ceva,  sfinţia sa în loc de răspuns prefera să tacă pentru a nu da loc vreunei vorbe nepotrivite.
     Chiar şi bolnav ţinea posturile cu stricteţe, neîngăduind nici o abatere de la rânduieli. În ultimul post ţinut (săptămânile dinaintea morţii)  din pricina lipsei calciului, şi mai ales a pierderii de calciu, suferea contorsionări de mâini şi de picioare. Părintele considera ca întotdeauna trebuie posturile ţinute, spunând: „Este mare păcat să-ţi baţi joc de cămara sufletului.” Doar dacă omul era bolnav, părintele sfătuia ca cel bolnav să ia binecuvântare de la duhovnic să întrerupă postul, ca astfel toate să fie cu binecuvântare.
În fiecare zi întreba: „Ce zi este azi?” Iar altădată când reuşea să prindă bine cu degetele, cerea chiar calendarul şi îl răsfoia ca să se orienteze în timp.
     În fiecare dimineaţă lua anaforă şi aghiazmă, asculta apoi slujba la radio Trinitas, cântând atunci când putea, şi rugându-se mereu, ca şi cum ar fi fost într-o Biserica nevăzuta. Întreaga chilie se transforma în acele ore în Biserică. Se împartaşea des cu mare bucurie şi drag .Seara asculta slujba vecerniei aşa cum asculta toate slujbele transmise în direct de la radio Trinitas.
     Avea o mare dragoste de semeni, o mare fineţe. A primit odată în dar un televizor, dar mărturisea că îl primise pentru dragostea celui ce i-l adusese în dar, însă niciodata nu-l deschisese. Bănuia că funcţionează, însă nu-l deschidea niciodata.
     Iubea foarte mult copilaşii. Ii iubea atât de mult încât în permanenţă avea pregătit pentru ei fie dulciuri, fie mere, fie câte un bănuţ. De sărbători mai cu seama, avea grijă ca mereu să aibă câte o ciocolaţică sau un bănuţ pentru copii. Fiind bolnav, având barba mare, într-o zi un copilaş, cine ştie cum, s-a speriat de părintele  văzându-l la pat. Atât a suferit părintele, mai cu seamă după ce a plecat copilul, că a şi plâns. Îi iubea prea mult pe cei mici ca să accepte gândul ca i-ar putea speria.
     La pat fiind cerea să i se citeasca în posturi Psaltirea lui David , afară de postul Adormirii Maicii Domnului când cerea să i se citească din Psaltirea Maicii Domnului. În afară de acestea, zilnic cerea să i se citeasca din Vieţile sfinţilor şi din Filocalie. Mai cu seama volumele de Vieţile Sfinţilor arătau ca părintele citise foarte des din ele. Prefera să i se citeasca din Filocalie din volumul 9.
     Atunci când manca, părintele nu vorbea şi nu raspundea nimănui nimic. Spunea: „Momentul în care mănânci este dat de la Dumnezeu şi nu trebuie să-L superi pe Dumnezeu” (cu vorbăria deşartă). Nu suferea de fel să fie întrebat ceva atunci când mânca, sau să audă vreun cuvânt. Dacă cineva vorbea, atunci sfârşea masa.
     De sărbatori cerea să fie imbracat în rasă şi cu fesul călugaresc. Atunci aştepta cu drag vizitatori. În zilele Crăciunului, obştea venea să-l colinde, cu toată dragostea.
     Părintele iubea extraordinar de mult statutul său de monah, faţă de care avea mare respect.
Avea mare evlavie faţă de Sfantul Gheorghe, pe care îl numea Biruitorul. Dar tot o mare evlavie avea şi către Sfântul Gherontie.
Nota. Aceasta este icoana Sfântului Gherontie la care se ruga părintele in chilia sa.

      Cerea tuturor vizitatorilor să nu se apropie de sfinţia sa, dacă erau fumatori. Dacă intra la sfinţia sa un fumător, spunea: „Ieşi afară şi aruncă ţigările şi pe urmă vii la mine” Asta însemnând să renunţe la fumat. Ce este minunat este că părintele îşi pierduse mirosul cu desăvarşire dar „simţea cu duhul” dacă cineva era fumator.
       Pentru sfintia sa a sluji era cea mai mare bucurie. În lunile de dinainte de a muri, slujea noaptea cu îngerii. Spunea pe de rost Sfânta Liturghie şi cu lacrimi se ruga ore în şir, cu mâinile ridicate spre Cer, din patul său de suferinţă. Dorul după Dumnezeu ,mai ales că simţea tot mai aproape momentul întâlnirii cu El,  era cel mai chinuitor. În permanenţă cu rugăciunea pe buze primea pe oricine. Delicateţea sa sufletească îl făcea să pună tacere, pentru a asculta pe cel venit să ceară ajutor prin rugăciuni. Iar aerul în jurul sfinţiei sale respira rugăciune. Nimeni nu se întorcea de la bunul părinte neajutat. Oricine ajungea plângând acolo şi cerea ajutor se întorcea mângâiat, şi ştia ca Domnul deja schimba situaţia pentru rugăciunile părintelui.
       Părintele se ferea să judece oamenii. De multe ori asculta păsurile celorlalţi despre alţii care îi prigonesc şi îi necăjesc.Şi deşi faptele ce le auzea puteau sminti, sfinţia sa spunea repede, ca să nu judece: „Eu sunt un om păcătos”. Şi astfel işi petrecea zilele în rugăciune, în nejudecarea aproapelui şi nu în ultimul rând în ascultare desăvarşita faţă de mănăstire şi mai marii lui, fără a pomeni de durerile trupeşti ce le îndura.
       Mărturisea o ucenică a părintelui Gherontie că venea adesea plângând la părintele să ii ceară ajutor. Deşi părintele era ţintuit la pat de boală, cu mari dureri, primea pe toată lumea şi purcedea imediat a se ruga pentru cel ce-i cerea ajutor, fără a pierde o secunda. Această ucenică, fiind  săracă lipită, venise să plângă la părintele că nu o mai ajung banii şi că băiatul ei ii cere să-i ia calculator. Atunci bunul părinte i-a spus atât: ”îi vei cumpăra”. Femeia a plecat mângâiată sufleteşte şi întărită. În scurt timp a primit de la o persoana pe care nu o cunoştea, tocmai din Israel, 1000 de euro, cu care nu doar a luat calculator, ci s-a scos din nevoi.A mers mai apoi la părintele să-i mulţumească. Dar părintele, care de multe ori vorbea laconic, folosind cât mai puţine cuvinte ca să poata folosi la rugăciune mai multe, i-a spus atât: ”o să ningă”. Femeia s-a întors acasă neînţelegând acele cuvinte, căci nicicum nu avea cum să mai ningă în acel moment al anului. În câteva zile i-au venit de la nişte rude din străinătate 2000 de euro, şi abia atunci a înţeles de ce spusese bunul părinte ”o să ninga”. Atunci abia s-a luminat.
      Un fiu duhovnicesc al părintelui avea un prieten care ura vinul. Ura şi să vorbească despre vin. Într-o zi, fiul duhovnicesc împreună cu prietenul său au vizitat pe părintele. Părintele, simţind cu duhul neputinţa prietenului fiului său duhovnicesc, i-a spus fiului: „citeşte-mi te rog psalmul 103”. Acolo printre altele este un verset : 16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului. Aceasta bunul părinte cu siguranţă a făcut-o spre luminarea celui ce respingea vinul. Deci cunoştea şi gândul omului. De altfel  în foarte multe situatii a demonstrat ca avea darul înainte vederii dar şi al străvederii, aceste minunate harisme. În general, cine mergea la părintele nu se întorcea nemângâiat.
      Faptele sale sunt foarte multe şi mulţi pot mărturisi pentru sfinţia sa. Înainte de a se muta la Domnul cu doar câteva zile, a trimis una din fiicele sale duhovniceşti la schitul Horăicioara de sărbatoarea Izvorul Tămăduirii, întrucât acolo este un izvor făcător de minuni de care părintele ştia. Această fiică duhovnicească, de 3 luni în continuu era bolnavă de o raceala ce nu părea să cedeze la nici un medicament, ba se simţea din ce în ce mai rău. Părintele i-a spus să meargă deci la izvorul acela şi să bea apa de acolo şi să se întoarcă duminică să-i povestească. Cu adevarat fiica duhovnicească s-a vindecat după ce a băut apa de la acel izvor!
Persoana care în tot timpul suferinţei lui l-a îngrijit cu multă jertfă povestea:
 „Într-o zi pe când vroiam să-l las să se odihnească, m-a întrebat brusc după obiceiul lui:
– Tu ce faci acuma?
– Mai am ceva de citit şi apoi mă voi odihni şi eu.

      – Mai lasă cartea aceea cu coperţi verzi că ai timp să o citeşti. Termină cartea părintelui Arsenie Boca. Ai început-o de acum o săptămână şi ai lasăt-o pe calorifer.

       Cu o seara înainte primisem trei carţi de Părintele Cleopa şi una din ele avea coperţile verzi şi mă apucasem de citit din ea. Dar de unde să ştie părintele ce citesc şi ce fac eu şi unde pun eu cărţile ? Că doar locuiam separat şi sfinţia sa era imobilizat la pat.

 
În altă seară a zis cu bucurie:
    – Haide şi mă spală repede şi piaptănă barba, pune-mi fesul călugaresc, ca vine o domniţă de departe şi vine greu să-mi ceara sfat! 

    Într-adevar, în douăzeci de minute a venit o fiică duhovnicească,  pentru care părintele fusese duhovnic ani la rând şi care il iubea nespus.
La o lună după adormirea să mă chinuia o durere groaznică de cap, care nu trecea absolut deloc cu nici un medicament, o durere chinuitoare care ma adusese în pragul disperării  şi mă termina nervos.Un creştin care-l mai vizita pe părintele şi care mai vine şi pe la mine m-a vazut şi m-a întrebat ce am.Auzind de durerea mea s-a dus fără multe vorbe la mormântul părintelui,  a luat puţin pămînt, mi l-a adus într-un serveţel şi mi-a spus să mă dau pe frunte cu el, că părintele va avea grijă de mine şi nu mă va lasă să sufar atâta…Ca să nu-l supăr am făcut ce mi-a zis şi să ştiţi că a trecut durerea în câteva minute spre marea mea bucurie !
    Ştiu sigur că acolo unde este părintele ne veghează pe toţi chiar dacă am făcut bune sau rele.Îi mulţumesc lui Dumnezeu că aduce printe noi oameni ca părintele, ce ştiu să-i propovăduiască cuvântul şi să ne insufle credinţa.”
    Soţul unei doamne fuma. Şi din această pricină evita să intre în chilia părintelui. A rămas deci în maşină, dezlegând rebus, iar soţia a intrat singură la părintele. Iar părintele i-a spus (fără să ştie de la vreo cineva):

    – El unde-i? În maşină, stă şi scrie? Nu intră că nu poate lăsa tiutiunul !
Şi cu altă ocazie i-a spus doamnei:
    – Lenuţă, spune-i să lase tiutiunu’, că de la asta o să i se tragă moartea. Prima dată o să cadă cu capul de masă. A doua oară o să cada cu capul pe volan şi acolo o să-i fie sfârşitul.

Când soţul ei a căzut prima oară cu capul pe masă, s-a înfricoşat şi a renunţat la ţigări. Nu a vrut să vadă dacă va sfârşi cum a ”vazut” părintele…
Un alt ucenic al părintelui mărturisea:
„Mă apucam să zambesc câteodată lânga el pe scăunel, mă vedea şi mă întreba ce mi-a venit de „îmi arăt dinţii în loc să plâng”, iar eu îi spuneam că nu pot să plâng căci nu simt decât bucurie lângă el…Când mă binecuvânta cu mâna sa slabă şi tremurândă şi apoi mă miruia pe frunte, în dreptul urechilor, la ceafă, pe mâini, făcând un efort fizic enorm, crede-mă, frate , simţeam mai apoi că zbor, eram cuprins de o bucurie de care şi acum mi-e dor să o mai simt. Am simţit ajutorul lui prin rugăciunile făcute atunci când mergeam la el şi îi spuneam de problemele mele şi sfaturile lui scurte, laconice, căci nu vorbea mult, au fost dintre cele mai bune pentru mine. Îi dau slava lui Dumnezeu ca l-am cunoscut, îi mulţumesc Domnului din toata inima că mi-a scos aşa om în cale
Ucenicii, fiii duhovniceşti ştiu că rugăciunile părintelui i-au însoţit mereu, ştiu că părintele „vedea’’ dinainte multe lucruri. Pentru părintele nu existau bariere de timp sau de spaţiu. Rugăciunea era neîncetată în inima sfinţiei sale. Şi căuta să taca. Dar la părintele, tăcerea vorbea în duh. Toată lacrima se ştergea, toată neputinţa se vindeca iar lipsurile se implineau.
Dintre sfaturile sfinţiei sale amintim:
Când mergi să aprinzi lumânări, asă să faci:

„ La vii să aprinzi mai întâi de toate o lumânare pentru vrăjmaşi şi să te rogi pentru ei: ”Dă-le Doamne pâine şi sare şi toate bunătăţile Tale. Luminează-le lor calea şi mintea, Doamne.” Apoi aprinzi pentru ai tăi.
 La morţi să aprinzi mai întâi de toate o lumânare pentru un soldat necunoscut şi s-o aduci jertfă în faţa Bunului Dumnezeu. Căci de multe ori sunt suflete cărora numai puţin  le lipseşte spre a fi iertate dar nu are cine să facă acea puţină şi scurtă rugăciune. Iar sufletele pot aştepta sute de ani pentru o mică rugăciune – spre a fi iertate. De aceea ne îndemna să aprindem mai întâi ca jertfă, o lumânare pentru ”un soldat necunoscut”, ca să-i ierte Bunul Dumnezeu păcatele şi ca să se roage şi pentru noi păcătoşii…Şi abia apoi aprinzi lumânările pentru cei morţi ai tăi.
 Să spui zilnic măcar o rugăciune cu voce tare,  măcar una. Restul le poţi zice în gând, dar măcar una să o zici cu voce tare”
     Smerit cu totul, în tăcere, în rugăciune, aşa şi-a petrecut părintele anii săi. Şi în inimile ucenicilor, ceea ce dăinuie, este dragostea şi zâmbetul părintelui. Este blândeţea sa, care mereu ne arată că ne aflăm în faţa unui părinte pogorât din Pateric. 

Părinte Gherontie, roaga-te pentru noi păcătoşii !
 
 
 
Articol preluat de pe blogul Locuind in inima mea  .
 
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s